Un singur blestem si mii de crotali.Si toate atacurile de claustrofobie aferente.
Pe o aripa de stanca,acolo unde se dezintegreaza curcubeul si incepe promiscuitatea,zace arsa o soparla.
“Cum sa-ti spun ca mi-e frica?”si isi odihneste fixitatea din privire pe degetele lui.
”E vina mea ca ielele au fost private de vele,ca numele mic al soparlelor dionisiace este deriva?”
“Deriva si mai cum?”
Soparla tresare in somnul ei alegoric.Poate totusi mainile astea stiu sa citeasca…Dar ce mai conteaza un furt de coada?Sa stie oare bucatile astea de degete de ce soparla se zvarcoleste tocmai pe acest colt de umanitate necizelata?Nu,chiar nu mai conteaza…
“In pauza de omizi, ti-as putea istorisi tot.”
“Dar nu ai rabdare…”
“Stiu…mi-e frica.”
De cate ori tresare in somn,soparla isi reporneste calatoria,sare pe marginea prapastiei sa vada cum o mai duc cozile adormite din strafunduri. Se teme…se teme ca ar putea sa i se lipeasca iar de trup si doar o mana de degete n-ar mai putea sa ii opreasca deriva timpului. N-a reusit sa o soarba niciodata, dar, preventiv, se multumeste cu un atac de claustrofobie in pauza de omizi.
