Galben copil,oprit in pozna…Parafrazez si alerg. Ce sa fac cu orasul care imi regurgiteaza tacerile,care imi rastalmaceste mastile,care imi aprinde ochii obositi ,tanjind dupa fulgere? Cu bancile care fumega noaptea,cu zaharul ars care imi sparge venele ,ori de cate ori ispita imi oglindeste buzele innegrite de pe fundul paharului…?
“In fiecare zi imi amintesc ceva despre mine…” Parafrazez si pe umar imi pianoteaza sinceritatea tacerii.
Daca orasul ar fi mov,as ajunge sa ii iubesc caramizile?
M-as lasa sa joc sah cu zarurile pe masa? Oare mai pot sa numar stropii de basm insangerat cu amicii mei,corzi din corzile nefiintei? Noua mea religie contureaza mult prea sec zarul de dimineata,rostogolindu-mi fanatsmagoriile, saracite de poleiala.
Si nici nu trebuie sa ma chinui. In Absurdistan calatoriile se platesc cu doi ochi bucata. Si nici nu trebuie sa reverberez. Acustic, posedata de ineptii. Linistea e cel mai pretios dar, cantecul distorsionat al demonilor din tigara de dupa…de dupa noi.Iar sportul numit dorinta este doar caramida prafuita ce spiraleaza imaginea prea pura a copilului galben,cu tot cu pozna lui mov, care alearga haotic,ocolind orasul zaharisit…
