Din profil nu mi se vad oasele sfaramate.Nici de pe tample nu mi se aud ecourile demonilor idealisti. Doar dintii imi scrasnesc, acoperind zornaitul oamenilor de bronz pe care ea i-a inghitit. Monede coclite, care salasluiesc printre corzi, care se avanta intempestiv printre sunete.Aceleeasi sunete frenetice pe care mi le urasc literele pentru ca patosul si retorica ii mai subtilizeaza o viata fluturelui de cerneala.
Norii sunt egoisti. Egretele sunt egoiste.Si acum ca ea s-a trezit,iar se termina timpul.Cararile se inmultesc,limpezindu-se.In spate alb,in fata alb, printre randuri alb…si pot sa-mi cant linistita ermetismul intru suprematia momentului dezbracat de culori. Nu mai am nevoie de ele. Dorm pe buza prapastiei secata de energie. Sunt egoista ,chiar daca Godot imi cauta tampla sa mi-o sarute si mana sa mi-o franga. Impreuna cu ea , o sa construim o noua dimensiune, mai alba decat chipul tau tulburat de revelatii.
Eu dorm si vad patru picioare atarnate pe marginea prapastiei rasturnate. Nu poti opri trenul urcandu-te in el, le spuneam discipolilor plutind inspre cataclismul alb. Dar, Godot,dragul meu, sa ma trezesti inainte sa deraieze…Aaaa,si inca ceva! Ador dementa cu care astazi calatorim de la egal la egal…
