Plutesc…printe gratiile amintirilor mele, peste ce as fi putut sa uit. E dansul inimilor de cobalt…de alt colb, alt stilou, vorba reginelor: intentionez sa ma pensionez cu stil. Si daca lumea trepideaza, imi trimite semne divine si nu ma citeste, inseamna ca nu incap…ca nu in cap sta totul.
Poate e de la sange, vine via venele hoardelor de barbari auriti, din oasele multe si lungi din care descinde densitatea mea mare de orgoliu. De multe ori inchid ochii si cobor in tristetile lumii, lumea ca un obor de vite de care nu pot sa ma bucur. De multe ori , inchid urechile si trupul, pornesc energiile psihotronilor, calatoresc spre bunicul meu Dumnezeu, imi da o lingurita de vin-pin-alin-pelin si apoi ma culc cu inima deschisa in testaoasa.
Cu testoasa in vis, cu sobolanii in realitate, cu campurile inchise in suficienta lor de iasomnie. Stii cum se spune, fiecare camp cu calul lui, fiecare iarba cu traiectul ei de fum.
Si daca pe o foaie am insira toate vietile ierburilor, toate tulpinile lor ardente, toate sevele lor cu vietile lor portocalii brute sau nete, atunci ai picta cabaline bleu-ciel, cu copite mongol-aurii, duplicate in caravane de vernil-rapita?
Si in final , am visa ca suntem doar noi, gloriosi, bizari, ardent-artisti, cu pometi inalti, cu poame de suflet si cuceriri ( cu ce razi? ) din pamant?
