Zorile la izvor
E seară, se lasă albastrul…
Se lasă să curgă, se amestecă cu viaţa si apoi se bea. Se întinde pe un parc, se potriveşte pe la colţuri cu cerul. Se prinde un om, albastru , din pom, i se dă să bea.
Triplu sec.
Se pun virgule şi drăgălăşenii şi între paranteze mai mari , mai mici, se spune o bancă. Nu dragă, nu e de la tipar, nici de la spumă, aşa se spune când nu te mişti. Aşa se procedează ca să opreşti culoarea.
Când scriu o poezie, o visez înainte pe pânză, o proiectez înainte pe cer sa evit maşinăria-meschinăria, îmi ţes jurnale pe timpuri lovind în rafele.
Sunt multe ele, ielele, albastrele, dar şi mai multe gâzele, pânzele , nefastele. Am atâtea metafore încât mă gândeam sa le numesc viaţă sau piaţă. Când o paiaţă merge la piaţă , crede că i se cuvine să fure albastrul.
ÎMI VREAU CUVINTELE ÎNAPOI!
Sunt un izvor de zori, un parc de speranţe, o bancă de suflete. Suntem atât de multe în rătăcirile mele încât cerem să ne cernem singure cerneală din apa albastră şi adâncă a cerurilor, din viaţă…
Îmi vreau şi timpurile înainte şi cartea cu feţe si cristale.
Să fie ametistul antichristul meu.
paieţele, de obicei, cred ca li se cuvinte totul, nu doar albastrul. casa, papuşile, jurnalele, gâzele şi ardorile. dar le doresc degeaba, căci ele nu au cum să simtă. am senzaţia că nici să se simtă..