Tu nu exişti, îmi spuneam , eşti doar reflexia reflecţiilor mele. Înainte erai arcul cu care îmi articulam visele şi îmi rupeam frazele. Te strângeam prea tare ca să nu te omor , cum am făcut cu toţi iubiţii mei. Cu toţi prietenii mei. Erai cioburile din ochii lupilor mei. Atâtea calităţi , câte frunze de soare. Te-am strigat , eram în spirala mea , priveam marea in ochi pentru prima oară şi ştii, îti trebuie mult curaj pentru asta , ţi-am strigat căldura.
Dar ura te încălzeşte, îţi lipeşte pietre fierbinţi de picioare. Bolovane mari cu care măsori timpul dintr-o nisiparniţă.
Nu ştii cine scrie din amiaza caldă o scrisoare de adio. Lui Dumnezeu şi altor zei mărunţi din nisiparniţa grea. Ca să ne-o arunce nouă, o dată cu pereţii cuibului ,să îi prabuşească spunând că nici noi nu existăm la fel ca tine. Totuşi , vom face casă bună cu adio, ni s-ar potrivi ca o mănuşa pe degetele noastre îndoite. Nici adunând nu vom ştii, cine se cade să moară in miezul pământului. Căzand şi râzand in faţa scăderii noastre. Vom rade încă un infinit de pe şaua pământului.
Toţi dracii care îşi poartă coarnele îndărătul picioarelor vor alerga căzând din cercurile cerului pe urmele noastre. Ne vor hrăni trecutul dintr-un plic cu otravă, vor face o treabă brună. Păcat că tu nu bei scrisori , nici frunze de soare, sau poate scriu eu prea multe cuvinte care se încalecă. Cuvinetele mele cai ,cu gesturi nervoase si gust acru de tămâie.
Tămâine. Măine, o să te ucid în zori , printre norii nefiinţei tale. Vreau să devii tăunul otrăvit din scrisorile mele coapte.
