În sfârşit am primit info-marţii de la Mecca-nismele mele. Cum că nu se spune corect menism, ci menisc. Info-marţiile erau în structură delirant corectă şi prevăzute cu nişte instructajutaje la care cântă corul E.  Recte, excursiile în imaginaţia mea se vor înfăşura astfel:

-folosind caloriferul pentru mirosirea notelor fa , sol  

-oferind jarul calului pentru stingerea varului faraonului Tla    

-ofilind valul în spectrul senzual-solzos  ( a solza= a solda)    

şi pentru armonii, decantez căldura pe fundul paharului.  

Salut har. Har sănatos.

Mâinile pătate de mâine,

pâinile mânate de câine

degete inutile mânjite cu unt de viaţă

     unde vii?

via ţărmul mânjilor

în păr se împletesc vinul şi vina.

    vin sa beau.

unghiile în ungherele raţiunii

raţii de la unii.

trupul mort al ortodoxiei

     ortoepie!

mă ghemuiesc într-un stilou şi scuip gerunziu

un ou e inca nou

si ger in uzina

      zi! e încă zi?

foi liliachii din trupul meu .

un  trup de rupt

trufia trifoiului

umbrela- aripile unui liliac mort.

arii si pile

    la umbra sorţii.

melci pe buze

meduze amorţite

amor si cuţite

am orori cumplite.

Ţigari tuturor

de la femeile îngerului.

Sunt cel mai frumos vultur într-o colivie de radiu.

Radiul e varianta articulată edulcorat a fericirii ruseşti.

Vulturul poartă pe cap un mini-pian şi ciuguleşte olive din mini-bara Sulina.

Mă port ca un port.

M-am gândit să pictez un roman aromat , să zgârii velele cu cioburi de sare.

Sare din ochii unui vultur trist.

Vele din veleităţile vânatorilor lumii.

Iar romanul sa fie antic , adormit între penele istoriei.

Războiul păsărilor este un exerciţiu de saturaţie, colivia începând cu gratiile care îmi cenzurează fereastra şi sucombând în prafurile oraşului obosit. Păsarile se luptă bându-şi reciproc uleiul de balamale. Ba chiar uneori la mare.

Am obosit să trăiesc aici. Vreau în altă carte.

Uite aici un manuscris. E scrisul lui Manu când îşi ia la revedere.

E pro scris si anti citit. Poate ante… Are antene in antet.

Uite aici locuieşte noaptea în camera asta neinsipirată şi uneori expirată. E ora când trec batalioanele de îngeri, căutând vise înalte sub picioroange lungi, peste clădirile verzi.

Uite aici voi locui eu căci eu sunt noaptea neagră a raţiunii, tabloul mort al valurilor, al vechilor iodlere si speranţe.

Uite ea e Vanesse şi pe vremuri erau mai multe când se reinventau . Se cocoţau sus pe noapte.

Si ea e Laura , Amara statiune, dulapa, preferata si are săgeţi pe tâmple si picioare lungi si morţi infinite. Si influenţe si gripe. Si prinde si joacă.

Când era mică , s-a visat demiurg.

Vanesse citeşte urgii si cărţi glorioase si tace îmbufnata , îşi măsoara perversiunile  în dependenţe bidirecţionale şi îşi mănâncă vulturii când tace.

Si Laura scrie pe aţe, pe pânza de lună , prescrie o frază lungă în cartea lui Manu, drămuieşte leneş morfina , mor-lina, nor-ina.

Vanesse ia norina în fiecare dimineaţa , când bea vântul, îşi aminteşte cum obişnuia să mănânce cenusă de cer , să ceară cerului o cerneală mai alba , o carne mai lungă , o stridenţă mai jos…

Vanesse caută zen-itaţi in ceaşcă , ea are o ţeastă mai mistică si cercei din cereri de cerneală.

Laura o să (se ?) piardă urând aurul , faurul de taur, ulcerul aliteraţiilor, albinaţiilor ( naţiilor de albine feline line norine!). Şi o să pună un punct , dar mai înainte o frază ( mai bine si sigur o brează) cu scrisul lui Manu, aruncătorul de la revedre:

La revedere , pe mâine , adio pe pâine, te asteptăm sa micdejunăm nişte  perfuzii din farfuria cu confuzii ,ca avizii, ca hibrizii, pe terasa Sanatoriului, la orele verzi neînţelese, din aţe culese, sa bem un cer , sa mâncăm o cerneală , sa fim alb-cenuşii si sus pe norina , sa traducem iodlere oştirilor de îngeri…

O ştire?

Sper că plângi crocodili acum…în timp ce te târăşti afară din Oraşul Alfabet. Îţi car eu valiza cu analize. E karma , e blestem , e roşu şi a venit timpul.

Vanesse declamă:”Ţi-am menajat menajeria de gânduri mult timp, dar azi , e galben afară si cerul cade sau curge si trebuia să ştii ca viaţa nu e linie , e încărcare.E punct mai presus de groapă, e grotă mai presus de troacă, e gri mai presus de placă.Presupun că eşti doar mai presub. ”

Te cunosc atât de bine, crocodil…îţi ştiu râsul fals ca un avertismemt , ca o reclamă, poezia bleagă, imitaţia.

Şi ştiu cum o să mori in furt şi imitaţie.

Allez hop! A la conversion du temps perdu!

Pauză…obsesia puncte punctelor…ritm…cadenţă

Răsuflare

Râsul in floare

Când râsul infloreşte nu mai e animal

E criminal…

Statul limită

Sa fim dinamici în exprimare

Oare?

Statutul de limită.

Limitând un status quo

Quorum voi avea mereu , tu nu..

Idiotecă!

Să mergi acolo să găseşti loess,

Vergele,

Sol adică.

Solfegium mori!

Asociaţie participaţie

Pati-citaţie

Cele 7 virulenţe

Cele 7 cadenţe.

Cazi lin , crocodil drăguţ

Lăcrimeaza lung

Merită-ţi goblenul de crime si lăcrimioare

Ţesătura, grăitura,tăietura,

Hăul , abisul , absconsul

Pseudo-totul

Bibanul şi votul!

Câte cuvinte!Vai , karma! Şi câte minţi în mine. Să nu te

mai minţi , drăguţă crenguţă.

Mătase.

Puncte punctele si crocodilii.

Şi iar mătase blestem.

E seară, se lasă albastrul…

Se lasă să curgă, se amestecă cu viaţa si apoi se bea. Se întinde pe un parc, se potriveşte pe la colţuri cu cerul. Se prinde un om, albastru , din pom, i se dă să bea.

Triplu sec.

Se pun virgule şi drăgălăşenii şi între paranteze mai mari , mai mici, se spune o bancă. Nu dragă, nu e de la tipar, nici de la spumă, aşa se spune când nu te mişti. Aşa se procedează ca să opreşti culoarea.

Când scriu o poezie, o visez înainte pe pânză, o proiectez înainte pe cer sa evit maşinăria-meschinăria, îmi ţes jurnale pe timpuri lovind în rafele.

Sunt multe ele, ielele, albastrele, dar şi mai multe gâzele, pânzele , nefastele. Am atâtea metafore încât mă gândeam sa le numesc viaţă sau piaţă. Când o paiaţă merge la piaţă , crede că i se cuvine să fure albastrul.

ÎMI VREAU CUVINTELE ÎNAPOI!

Sunt un izvor de zori, un parc de speranţe, o bancă de suflete. Suntem atât de multe în rătăcirile mele încât cerem să ne cernem singure cerneală din apa albastră şi adâncă a cerurilor, din viaţă…

Îmi vreau şi timpurile înainte şi cartea cu feţe si cristale.

Să fie ametistul antichristul meu.

Când se duce la croitor, o aleargă cu un metru de hârtii, o stropeşte cu un termometru, o încantă cu un vals la vitezometru.

Vanesse nu se opreşte niciodată, spune poveşti despre argint si vietăţi, dansează prin palatul din patul lui Procust.Vanesse e cea mai vie dintre morţi, cea mai toamnă dintre doamne, cea mai persoană…

 Alunecă şi îşi croieşte singură o manta din sânge de ploaie, adresează întrebări ţigărilor din tigaie, în timp ce valsează pe stânca din baie. Mai face câte o rimă din rame să facă mişto de epigoni.

De fapt, Vanesse nu are nici un croitor, nu îşi permite…să îi scrie alţii poveştile( decât dacă e vorba de orele verzi şi cum o sa mâncăm noi o Şarlotă! ).Vanesse scrie tot mai sacadat ca să nu mai fie acuzată de „narcotice şi extistenţialism”, ca sa poată scrie mailuri poeţilor, să scrie licenţe avioanelor, să aibă un metru antic , o da!, să danseze, să îşi iubească echilibrul extern şi sa nu înnebunească niciodată cu ochii pe vitezometru.

Leoaică tânară, Vanessa…

Am mai multe titluri posibile: Povestea zilelor mele triste, Ambalându-l pe Godot sau Voi scuipa pe prieteniile voastre.

…târfele asteptându-şi mormintele…

Sau poate mai bine La răscruce de sâmburi? Arhanghel şi pedeapsă?

Când zorile se sparg, Vanesse se întreaba de ce nu işi merită aura din nume. Cand nu mai sunt zâmbete de topit, Vanesse îşi potriveşte costumul de umbra, îşi nepotriveşte cioburile din ochii de pe fustă, îşi înrămeaza pielea traslucidă si lenesă şi se mai opreşte o data pe tron sa adulmece avida de rime moarte mirosul peronului toamna. Ea nu a scris niciodata a treia scrisoare albastră, în valiza are doar foi albe, târfe, morminte, esenţe de crimă, albastruri de pedeapsă. Armele ei sunt mute si triste ca toate penelurile, iar aripile şi le strânge la spate într-o coadă de animăluţ simpatic de sălbatic, îşi încrucişeaza picioarele a protest şi îşi aşteaptă mişeleşte trena. Căci pe peronul din dosul crimelor , nu vine nici un tren, pe şine curge un cerc , apoi o sferă, pe mine cade un cer, o atmosferă…

Şi când şuieră a hoit trena sosind in staţie, când gâlgâie tot sângele trezit in prestaţie, Vanesse îşi ridică mânecile ample ,îşi arcuieşte degetele lungi ca veşnicia, închide luna plina , tropăie puţin ,aruncă bagajul , susura într-o limbă veche , într-un blestem alb :”Iartă-mă , Arhanghel! ”  şi în sfarşit se arunca si ea…

…în povestea zilelor mele triste.

Off, grupurile, turmele si oamenii…Răsucesc plafonul pe care şed, înlocuiesc sălbăticia foii , port pijama cu buline reidealizate, sunt Vanesse cu umbre mov de Sulina.

 Marea acolo aduce sfere, încercuieşte rebuturi liniare, literalizează stele. Marea acolo îmi aparţine pentru că am văzut-o prima , călătorind pe un Balaur, originalizând Laure. Marea acolo e prevăzută cu licorne pe estul soarelui, cu solzi pe pielea caselor, cu nostalgie în drumul scriselor – viselor.

Şi a fost întamplare  şi nu uit, ,

atunci tăceam

ca să fiu mai Pheonix când revin.

Cineva înţelege…

Am fost jos ca să pierd stropi, să-mi prind magma.

Sunt nisip de oase neroase, risipit de neoameni

Cică nobili!

Ha!

sic!

Să-nţelegi, nu scriu în vain, nu mă prescurta.

Revenim. Tai, dar   nu în mare ,

în stropi,

să izolez o poză, o doză de trap,

de Harap,

o veşnicie, o prea-curgie.

Să nu mai curgă marea, Balaurul , stelele…să stea! Sulina e statuia mea, şi pentru că eu am văzut-o prima,

şi n-am vaporul meu,

manifestul meu,

marea mea,

o reduc la clipe , la puncte,

la clape , la ape

la umbrele sărurilor.

La mine.

Plutesc…printe gratiile amintirilor mele, peste ce as fi putut sa uit. E dansul inimilor de cobalt…de alt colb, alt stilou, vorba reginelor: intentionez sa ma pensionez cu stil. Si daca lumea trepideaza, imi trimite semne divine si nu ma citeste, inseamna ca nu incap…ca nu in cap sta totul.

Poate e de la sange, vine via venele hoardelor de barbari auriti, din oasele multe si lungi din care descinde densitatea mea mare de orgoliu. De multe ori inchid ochii si cobor in tristetile lumii, lumea ca un obor de vite de care nu pot sa ma bucur. De multe ori , inchid urechile si trupul, pornesc energiile psihotronilor, calatoresc spre bunicul meu Dumnezeu, imi da o lingurita de vin-pin-alin-pelin si apoi ma culc cu inima deschisa in testaoasa.

Cu testoasa in vis, cu sobolanii in realitate, cu campurile inchise in suficienta lor de iasomnie. Stii cum se spune, fiecare camp cu calul lui, fiecare iarba cu traiectul ei de fum.

Si daca pe o foaie am insira toate vietile ierburilor, toate tulpinile lor ardente, toate sevele lor cu vietile lor portocalii brute sau nete, atunci ai picta cabaline bleu-ciel, cu copite mongol-aurii, duplicate in caravane de vernil-rapita?

Si in final , am visa ca suntem doar noi, gloriosi, bizari, ardent-artisti, cu pometi inalti, cu poame de suflet si cuceriri ( cu ce razi? ) din pamant?