Copilaria unui manifest

Copiii. Cresc. Au urechi enorme si ochelari. Daca as fi crescut tip Milka , as fi fost nimic. Pic, tic si nimic.Rime albe, articole, abunda in linii generatia pas-couleur.Nu sunt aici, eu am crescut, eu am urechi verzi,

 am spor…sport!

am lesa…laisse moi vivre!

am aripa…part…il part!

am muzica, mai nou ma intimidez la culori, foaia aluneca ca un alun despre care se spune ca a iubit omenirea.Literatura noua e halucinaatie , e rezistenta, e pietre pe discul dur, e roua pe mon-y-torr, e gand adanc pe ascendant.

Daca murim in zori, o sa identificam trei premolari de la Sibiu, trei discipoli, trei aruncari cu gheata de foc?

Ma iscalesc aici in josul paginii,

PARADIGMA.

Zbor aici in susul lumii,

planor , anvergura mare, visul 41.

Beau aici la cap de culoare,

maro,

eu,

copilul deloc elf,

mai mult coperta,

pe diagonala fusta,

şi şi

dada

nunu,

eu

Odata.mai.2009

Oameni care isi irosesc timpurile. Timpuri care curg cu lumanari. Lumanari care dorm in mirosuri de lavanda, in mirosuri de rusa, de trap, de coconuci care nu imi apartin. Am zacut si m-am trezit ( ani, anii!) intr-un basm cu pauni. As putea sa scriu literatura erotica desavarsita.

22 si gandacul 1414.

Inchide colturile ochilor, il mai ai pe E.T.? Nu vreau sa ma vezi cand lumea imi va apartine.

Incotro?

In dada, in nunu, in piersici cu spasme. Haotic , mananc si vreau sa traiesc. Brazdele fine si dementa, camilele si jocul de-a termometru.

Sorb o padure, sunt noua…sunt opt oameni intre ghearele mele, sapte vesnicii despre poeziile nescrise inca, sase cioburi muzicale, cinci morti consecutive, patru elevari, trei culori in albumul cu scorpioni, doi timpi si o morbida.

Daca curg , nu cizlez nimic. Le trantesc in iarba, in camile, in poezii, in morti, in nori,

in culori , in timpi si libertate.

Sunt noua, sunt pauni, sunt opt, sunt vesnicie,sunt rani si o sa traiesc.

Multumesc, Arhanghel!

Zambetul fierului topit sau Cum e sa cazi din castanul cu cuc

 

Personaje:Cautatorul-de-spirale si Spânzata(nu spanzurata…,de la spanz vine!)

O oglinda.O tinctura de bambus.O frana cu saboti cu toc.Un val.Un zambet al fierului topit.Valeriana.Pene,multe pene,prea multe…Un pod.Un faraon si o cetate.Derivam.Sange de rechin.Un slav.Si inca un val…

”Ce facem cu gazela?”

”O transam si o impartim.Sau invers…”

”Trebuie sa plec??De ce?”

”Ai licheni in par.M-am dat cu spanz.Mai stai.”

”Trebuie sa plec.”

”Ai imbatranit.Unde pleci?”

”Mi-ai vazut cumva spirala?”

”Mai stai.Uite,iti dau omida.Mai stai…”

”Nu,nu…Eu sparg oglinda.Eu plec.”

”Azi sunt albastra.Iarta-ma.Iarta-mi cameleonismul.”

Barbie.Am cazut.A,nu eu…ea,jur!!Eu te-am iertat,ea nu…

”Hai,te rog,nu plange…e prea rece valul.Sunt batran,trebuie sa cresc.Da-mi zambetul fierului topit ca sa pot sa plec obosit.”

Tu nu intelegi.Eu nu plang,eu nu pot,ea poate…

”Mai stai…”

”M-am intepat.Nu ma atinge.”

”Cine esti?”

”Eu?Voluntar.Eu?Liber…”

”Nu,nu,liber nu…Eu sunt libera…Nu putem fi liberi amandoi.”

Pianul canta singur acum.Am ratacit spirala.Nu mai vad nici o pana.Le-am ascuns in deget.S-a innegrit.Egrete moarte…Sange…Cani…Sa bem pentru asta!Iluzia mea,greseala mea,e lumea mea ,nu poti intra!Sunt prea multe porti.Aburi,sticle si demoni morti.

”Eu nu platesc.Plateste tu!”

”Nu pot.Eu nu mai am oase.”

”Eu nu mai am cap.Facem schimb?”

”Hai sa pescuim himere.Am auzit ca tin de cald.”

”Tu nu poti sa mai auzi.Nu mai am cap.”

”Deschide dracului o poarta .Imi vreau spirala inapoi!”

”E in pian .De aia canta!”

Doi cercei.O singura lacrima.Cine o ia pe asta?Praf stelar…auriu,bineinteles.

Pleaca in desert cu caravana de camile.Eu stau si privesc inainte.Sper ca imi ajunge sangele pana maine,ala de rechin…La pranz,vine Godot.

Ultima cina a lui Godot

Cu simturile exacerbate de caldura,cu ochii impaienjeniti de nerabdare,cu urechile taiate dupa ultimul val,il invit pe Godot sa se aseze.E mai alb decat mi-l aduceam aminte si totusi mai melodios decat noi toti.Trebuia sa vina la pranz.N-a venit.Dar a venit la cina.Noroc ca am pastrat oasele de la ultimul festin .Oase lungi ,suculente…visele mele despre trandafiri si flacari…Aveau in ele promiscuitatea corzilor.Una se rupe ,alta tipa,alta plange.Acum acea promiscuitate e in noi,roasa,ingurgitata,fumata pana la capat.O impartim iar cu acelasi dor de duca,cu aceasi frenezie,cu aceeasi libertate de a ne arde pe limba noastra,de a zbura surd peste propria noastra cenusa…ploaie de senzatii,sleahta de gemete…lumea noastra.Godot ne priveste uimit.Nu intelege.Poate e prea rotunda masa pentru gustul lui ,poate e prea verde lumina,poate oasele sunt condimentate cu viermi.Godot,copilul meu cel mai drag…Poate ar trebui sa ne oprim,le spun.Dar e prea tarziu.Plange…E ciudat,dar plansul lui ma irita.Contrazi-ma!Dracu’ sa te ia!Inocentza ta se plateste.Nimic nu e gratis aici.am strans cercul in jurul lui.Simt cum mi se spiraleaza sangele in vene.Toti avem spirala in vene…mostenire de la Godot ala batran.O sclipire de dementa contra unei sclipiri de caintza.Godot implora clementa si iertare.Nu pentru ceea ce a facut ,ci pentru ceea ce ar fi putut sa faca!Dar potentialul e intolerabil.Suntem bolnavi toti.Dependenti de haos…si de vibratii telurice.Suntem toti de joasa spetza ..energetica.Bine sau rau…bariera e scrijelita de minti mult prea ancorate in conventional,care fac parada cu libertatea pe care pretind ca o au ,dar nici macar nu isi doresc sa o aiba…Turnul nostru de sticla pisata contra desertului vostru…Cine sunt mai inchistati?L-ati trimis pe Godot sa ne vindece,dar in lumea nostra il omoram,in lumea voastra moare singur….si sigur.Asa ca mai bine ii servim aici o supica otravita,chioara…oarba ca si el pentru noi,clara ca si noi pentru voi,etichetata si blamata pentru condimente ,pentru savoare,pentru puritatea placerii.Nascuti ca ofranda diferentelor,ne-am ofili prin transfer.E manifestul meu pentru cei care nu mai pot sa vorbeasca…Chiar daca am obosit sa predic in van,o fac pentr propria-mi religie.Eu cred in mine si in libertate.Iar intr’o zi ,Godot,esenta visului meu ezoteric,va veni la pranz.

Limite

Traim intr-o lume binara,in care totul e alb sau negru,cald sau rece,eu sau tu…De asta ma incapatanez sa nu cred in cuvinte.Căci contrastele sunt infinite…am nevoie de mii de cioburi ca sa ma recladesc,am nevoie de mii de colturi in care sa ma imprasti…”The piano keys are black and white,but they sound like a million colours in my mind.” Si daca pornesc de la premisa ca diferentele sunt eradicate prin insasi existenta lor,ma ratacesc in sofisme? nu..ma ratacesc doar in conveniente si in granite…Reziduuri ale unor minti incapabile sa se deschida in ele insale,inchistate in rational sau speculativ,ancorate in monogamie si atasament,captive in cercuri.Dar poate sfera nu e suficienta…Iona isi despica burtile,eu imi despic granitele.Si incep sa predic libertatea de a zgaria panza de paianjen care acopera ochi,care sa rataceste intre bine si rau si care confirma existenta degrade-ului ca un tribut adus aceluiasi sistem binar,care te poate ucide fara ca macar sa stii,care poate sacrifica poezia simturilor intr-un joc al aparentelor,intr-un preludiu anost,care culmineaza cu moartea prin sufocare a libertatii. Si asa ajunge viata sa fie doar o convetie, libertatea o matematica si iubirea o matematica conventionala.Căci zero si cu unu nu dau infinit, nu imi pot da infinitul…

Warerabbits hate Lovember

”Te-ai marita cu mine?” ”Cu tine ,cu Dumnezeu…doar cu mine nu as face-o.” De trei zile scrijelesc intrarea in grota.Palmele manjesc stanca frageda cu o cerneala cenusie. Imi privesc tulburarea pentru ultima data in oglinda de pe inelar, surad si din tot amarul meu ii ofer o cafea. ”Imi faci cinste cu o cafea?” il tachinez. Ca o umbra,ca un avion negru haituit de corbi, se agata de gerul meu…Hotarata,cu inima deschisa si lacrimi pictate la incheieturi, il las sa ma mai inece o data…de cand eram doar pui de vis , imi doream sa sorb lichidul negru care imi va bantui anii…Dar,ciudat…o data cu prima plutire,cu primul pas care se adancea in nisipurile miscatoare din grota ,nu mai puteam vedea nimic in spate. Aburii mei tanjesc dupa banca impartita de atatea ori cu Godot ,dupa frenezia de a ma juca de-a intangibilitatea dupa perdeaua de patimi, dupa scrumul cu care am astupat santuri.Vreau iar sa ma intep in oasele mele.Acum pot…Ma asez singura la masa,deschid sticla. ” Cafeaua era doar o momeala.Prostule! gandac ce esti!” Ca sa fac lumina ,imi aprind o tigara,il legan pe nu in brate,pecetluiesc eternitatea din grota. Stiu ca lasasem stanca deschisa,ca va pune iar flori de luna,flori de an pe ea,ca o va lasa sa sangereze, ca va vrea sa ma inece in grota. Stia si atunci ca nu mai vroiam sa ies si ca imi place sa pun mereu doua pahare pe masa, sa ma lungesc pe o foaie de hartie, ca ,lenesa,in fiecare dimineata, nu vreau sa aud ,ocupata cum sunt sa blestem lumea intreaga ,ocupata cum sunt sa primesc mai multe timbre decat salutari,ocupata cum sunt sa-mi planuiesc calatoria, ocupata cum sunt sa alung soarele cu pianul de hartie…” Te-ai marita cu mine?” ” Doar cu Dumnezeu,iubire.” Ininteligibila,mi-e straina si umbra care ma alerga prin padure ,umar la umar cu mine,ca sa ma alunge…Si din paharul plin rasuna o muzica pe care n-am invatat nici acum sa o aud si un chip strain de mine imi ranjeste si imi vorbeste din priviri despre lupi…Obosita,imi prafuiesc genele.N-am invatat nici acum sa ma cred…

Autumn’s sweet,we call it fall…

La fiecare sfarsit de toamna, ma apuc sa vopsesc tigari si sa mananc morcovi. Asa ca am ras o foaie intreaga de hartie si dupa ce i-am sorbit toate literele ,mi-am lipit resturile maculate sau nu pe umarul drept…Si pentru ca si fluturii sunt liberi, ne-am intalnit sub pod, ne-am asezat pe o lentila ca sa dam amploare evenimentului si am inceput sa vorbim despre obscuritate ,fiecare de pe scaunelul lui cu drept de veto.

” Am obosit sa tot obosesc…” îi spun incercand sa-l fac sa inteleaga ca mi-e bine invelita cu frunze. Dar imi stau toate literele in gat ,gata sa-l improsc pentru micul meu moment de glorie. Se incrunta si cu o mina speriata ma acuza: ”Tu umbli cu tigara vopsita!” Îi ocolesc privirea …poate ca ma tem sa nu imi fure morcovul, ma apropi de el si ronţai sfidator. ” Umbli cu tigara vopsita!”. Ma trage de falanga preferata ,poate ,poate o sa tac…dar eu taceam oricum.Si lacrimi stau sa înmoaie frunzele cu care ma invelise ca sa stau mai bine pe scaunelul de pe lentila,cafeaua e pe punctul de a se prabusi pe gatul meu ca sa amărască literele care oricum nu mai vroiau sa iasa…”Cu tigara vopsita!” Monologul continua si o data cu el incep multe alte monologuri ,pe multe voci,pe multe perne…toate ale mele.Litere cu rotunjimi stropsite rapuse de buze care nu vor sa le soarba,morcovi existentiali care ma subtiaza ,care ma lipesc de podea in camera mea prea verde de la pedele.De ce s-or fi uitand toti asa la mine? Oare mi s-a despicat capul si au inceput sa mi se scurga visele? Oare in loc de aer ,inghit cu nesat goluri? Si continua sa ma loveasca ,sa-mi toarne propriu-mi venin in cafea si sa-mi priveasca cu obstinatie demonul adormit din coltul ochiului drept ,care poate l-ar asculta daca n-ar fi prea obosit sa mai oboseasca ,care nu stie sa faca altceva decat sa-mi roada morcovii existentiali pe care ma chinui sa-i cresc, oferind incredere…E prea tarziu.Mi-a ghicit altcineva trecutul in cafea sa stii …Si poate era toamna ,poate ca atunci nu am cazut de pe scaunel cu tot stoicismul cu care am fost imbrancita ,poate chiar mi-ar fi placut sa-ti ascult vocea cu miile de inflexiuni intretaiate de un rontait de morcovi existentiali.Toate astea daca n-ar fi acum prea dimineata. Poate daca mai aveam timp ti-as fi spus ca iubesc toamna si zorile si ca am obosit sa tot vopsesc tigari in camera verde de la prea multe perdele. Atat de multe incat nu mai stiu daca am gasit zorile orbecaind prin noaptea alba sau doar am cazut pentru ca iubesc prea mult toamna si uite ca s-a terminat…

Zile absurde

Viata mea? O pata alba pe tavan. M-am trezit azi dimineata si aveam sange pe buze.Inca mai am. Un morman de brate baltesc langa pat. Toate sticlele astea faramitate de pe podea le-am spart amandoi aseara? Ciudat…nu imi amintesc.Sunt doar o pata alba pe tavan. Doamne ce ochi rosii ai! Oare al cui e bratul asta? Litere albastre ,mov,portocalii verzi…globuri de sticla care se sparg ,ma invaluie, ma hipnotizeaza…Iti mai amintesti noaptea in care am inteles ca nimic nu conteaza? Ca poti sa numeri triunghiuri si vertebre ,prisme si pene de vultur, cuburi si picaturi de sange ,sfere si apatii, dar sa auzi mereu sticla sparta care curge. Ca intr-o secunda ,iti stergi sangele de pe buze si incetezi sa te expandezi, sa respiri ,sa speri.Sunt o pata alba pe tavan…Imaparidimensionala, ma opresc din pulsat si privesc golurile din restul tavanului. Bule albastre, mov ,portocalii, verzi…Si totusi,oare al cui o fi bratul asta care miroase a sange si a sticla sparta , care pianoteaza pe vertebrele mele o melodie targanata ? Am tropait ca rusii, ne-am dansat mintile,nu? Si pentru zece minute am ascultat resemnati sunetul sticlei sparte care se scurge. Si parca era ieri noaptea cand am inteles ca nimic nu conteaza ,ca globurile colorate sunt picaturi de ploaie acida care cad din tavan si dantuiesc pe mormanul de brate , care freamata , se dezbina, par ca se iubesc mai mult decat noi…Dar intre noi e doar poezie. Atat. Si poate din cand in cand,ma opresc, ma aplec si stau cuminte sa sortez brate,sa numar ganduri si sa vanez bule multicolore. Stiu ca in tot noianul asta fara noima de culori plutitoare , sunt doua sfere mici ,aplatizate ,oarbe sau poate doar rosii care ma implora sa nu ma mai joc cu penita pe fetele oamenilor, sa-mi pictez mie liniute daca imi place sa fiu o pata alba pe tavan cu riduri! De ce? Pentru ca in fond nimic nu conteaza . Ca pe lumea asta e sticla suficienta de spart, cat despre toate celelalte, demonul cu litera plasmuita la incheietura le vede la fel de colorate. Dar eu? Eu sunt doar o pata alba pe tavan, plutitoare si melomana…

Sfarsit de gluma

Si daca mai presus de orice,chiar eu sunt demiurgul care a distribuit leacuri ludice pentru vindecarea glumii? Care in incercarea de a infasura negrul vidat in milioane de ochi limpezi care sa zambeasca ancorelor, a uitat sa se mai intrebe…Si daca sub raport strict gnoseologic , legile logicii nu mai au nici un fir de ata de care sa atarne existenta intrevazuta ca o calatorie ilara pe spatele absurdului? Oare in ziua cand timpul se va prabusi rapus sub propria greutate, o sa ramanem niste marionete suspendate ,cu viermi lungi si negri in loc de degete,cu un rictus intiparit pe fata,simple reminiscente calde ale neantului? Atunci vei stii ca nu am reusit sa-mi petrec sfarsitul glumii? Atat de absurd totul…toate sensurile convexe,toti fluturii pe care nu s-a uscat inca cerneala…Si te mai intrebi de ce nu zambesc…Nu vreau sa-mi creasca viermi lungi si negri in loc de degete…

Ai grija de tine

Cu fiecare zi ce se scurge,simt cum mi se ingrosa costumul de umbra. Ma tem sa ma despic …ma adancesc tot mai mult.Nu pot sa tac ,nu pot sa vorbesc…Mai expansive ca niciodata, foile ma sfideaza cu fobii. M-am ratacit ..prea multe ganduri ma inghesuie. M-am ratacit si strazile sunt prea mute.

Si toti orbii din jurul meu sunt muti…

Eu vorbesc o limba veche,cu sunete ala pierzaniei si ale dezintegrarii ,cu jocuri labirintice,cu trairi exacerbate, cu inspiratii ireale,cu aspiratii avide, cu expiratii alegorice . M-am ratacit. In mintea mea ,in expiratiile mele,in cvasirealism, in pseudoidealizari. In manii si frunze. In imaginatie si pietre.

Ma sufoca costumul de umbra. Mi-ai spus sa am grija sa nu ma pierd. Caci din imaginatie nu te mai poti intoarce niciodata .Ca o data ratacita ,o sa vrei sa ii ratacesti si pe altii.Ca e bine sa nu fii liniara, sa nu inveti niciodata rusa!!! Sa lasi oamenii sa iti brazdeze lumea .Lasa-te croita! Sa nu pleci din mintea ta niciodata ! Dar ai uitat sa imi spui sa invat sa ma cred…Sa mai iau intotdeauna o gura de aer inainte sa expir alegoric. Viteza limfatica te poate face sa urli! Si asta ai uitat sa imi spui… Degeaba o sa scrii daca nu induci reactia. ” Progresul e reactie.si reactia e progres.” Sa nu crezi in aforisme,in sisteme inchegate,si uite ca am ajuns sa citez din reactionari,anarhisti ai mintii…Degeaba inspiri daca e doar ireal ,fantasmagoriile te cheama ca sa fuga de tine. Sa ai grija, ca te tradeaza ochii…Acolo coclesc toate tulburaile metafizice. Dar ai uitat sa imi spui ca sunt cioplita din piatra , ca printr-o prea pura inspiratie ,ma pot demitiza , ca o sa fie prea primavara,ca o sa mi-o ia frunzele inainte si o sa ma tradeze ochii.

Si tot timpul o sa patesc la fel ,capat o aureola promiscua in jurul careia roiesc mustele,acei pseudoimaginativi integri,constanti si critici, antiexpansivi si sociabili. Si uite asa mor lupii,sufocati si lihniti de foame. Ordonati, asteapta halca insangerata si verde. Dar eu expir in continuare,infatuat si alegoric…